În curând, pe 13 ianuarie, șeful secției Chirurgie aseptică a SCM „Sfânta Treime”, medic chirurg categorie superioară Vasile Ceauș împlinește frumoasa vârstă de 60 de ani. În ajunul acestei date semnificative, domnul Ceauș povestește cum a decurs parcursul vieții sale.

Domnul Vasile, ce v-a determinat să alegeți această profesie, a fost un vis din copilărie sau doar un rezultat al circumstanțelor vieții?

Am devenit doctor datorită fratelui mai mare, care a lucrat felcer în satul natal. Când a venit timpul să aleg viitoarea profesie, acesta m-a sfătuit să devin doctor. Trebuie să remarc faptul că fratele meu este mai mare cu 19 ani, el era pentru mine o autoritate, din acest motiv i-am urmat sfatul. Astfel am ales această profesie, și Slavă Domnului, curând voi avea 40 de ani de când activez.

Spuneți-ne ceva despre familia dumneavoastră, cine din cei apropiaţi au mai îmbrățișat această profesie?

Părinții mei erau oameni simpli, toată viața au lucrat la fermă. Le sunt foarte recunoscător pentru tot ce au făcut pentru mine și frații mei. În familie suntem 5 copii: fratele Valeriu, după el s-au născut două surori și încă un frate, după care am apărut eu, cel mai mic. Așadar doar eu și fratele mai mare am ales calea medicinei. Soția mea, la fel este medic.

Deci ați decis să vă înscrieți la Universitatea de Medicină. Cât de dificil a fost pentru dumneavoastră, fiindcă cunoaștem că întotdeauna fost o concurență mare la această universitate?

La universitatea de medicină am fost admis în anul 1974, din prima încercare, deși concurența a fost dintotdeauna mare. Nu pot să zic că a fost ușor să învăț, deoarece la universitatea de medicină mereu au fost cerințe mari. Deși la școală am învățat bine și am fost printre cei mai buni elevi, la universitate am înțeles că cunoștințele mele nu sunt atât de complexe și aveam încă multe de învățat. În grupa în care studiam eram 11 studenți, dintre care 9 au fost eminenți și au terminat școala cu medalie de aur.

A fost dificil pentru mine și un astfel de moment: în luna octombrie ne-au transferat pe toți în grupă rusă. Până în acel moment, la școală și prima lună la universitate am învățat în limba moldovenească, în chirilică. Nu știu de unde a pornit această schimbare, însă recunosc că am întâlnit unele dificultăți. Imaginați-vă în ce situație mă aflam, venind într-un oraș mare, studiind la o universitate serioasă, și practic nu cunoșteam limba în care învățam. Dificil. Ba chiar m-am gândit să renunț la studii. Însă datorită surorii mai mari, care adesea venea la Chișinău și mă sprijinea în toate modurile, aceste gânduri au dispărut, iar treptat totul a revenit la normal.

Cum au trecut anii de studenție, cine dintre profesori v-au marcat ?

Anii de studenție au fost cam anevoioși, întrucât trebuia să lucrez permanent, totuși această perioadă reprezintă cea mai frumoasă amintire. Toți duceam o viață obișnuită: ne întâlneam, comunicam, ne distram și ne duceam la dansuri. Ceea ce deosebește tineretul de atunci cu cel de acum este faptul că noi munceam mult mai mult.

În primul rând, odată cu începerea sezonului de recoltare, studenții mergeau neapărat în ajutorul agricultorilor. Probabil că nu există nicio fabrică în Moldova, unde nu am lucrat.

În al doilea rând, în timpul verii, studenții plecau la muncă în echipe în afara ţării. Destinaţia mea a fost Udmurtia, nu departe de Ijevsk, ce se află la aproximativ 2500 km de Chișinău. Am fost nevoiți să facem de toate acolo, cum ar fi: să tăiem lemne, să construim diverse clădiri – școală, hambar etc., să betonăm mai multe suprafețe și multe altele. Aceste activităţi presupuneau mult efort fizic, slăbisem considerabil, însă am fost remunerat cu aproximativ 600 de ruble. Pe atunci aceștia erau mulți bani. Acum nici pentru 5.000 $ nu m-aş apuca de asemenea lucru.

Am avut mare noroc cu profesorii din universitate. Mulți dintre ei erau de la Universitatea de Medicină nr.1 din Leningrad ce a fost transferată în întregime la Chișinău după al II-lea Război Mondial și era considerată una dintre cele mai bune universități nu doar din Uniunea Sovietică, dar din întreaga Europă. Deci pot să spun cu fermitate că ne-a predat elita profesorală a universităților de atunci. Aceștia erau oameni foarte inteligenți, neobișnuiți și speciali, ale căror nume erau cunoscute în toată Uniunea Sovietică, și multe dintre care sunt cunoscute și acum. Unul dintre ei este profesorul Efim Mehin, șeful catedrei de farmacologie, profesorul Andrei Zorichin catedra patofiziologie și profesorul Alexandru Corovin – catedra de boli interne propedeutice etc.

Dar cele mai calde amintiri sunt legate de curatorul grupei noastre Vasile Andrieș. Suportul acestuia în primii trei ani a fost substanţial pentru noi, purtând grija unui tată. Vasile Andrieş ţinea fiecare student în tonus, ca într-un final să aibă mereu o grupă fruntaşă. El motiva studenţii să se dedice întru totul studiilor, deoarece o singură notă de 3 putea să te lipsească de bursă. Mulți părinți nu aveau posibilitatea să ajute financiar copii, ceea ce însemna că trebuiau să caute un loc de muncă secundar, astfel rămânea mai puțin timp pentru studii. Îmi aduc aminte, după primul curs, împreună cu un coleg de grupă Ilie Catereniucom, care apropo în prezent este șeful catedrei de Anatomie, locuiam la apartament. Îmi amintesc chiar și adresa, stradela Belinskii 5. Și stăteam noi întinși pe pat, ne pregăteam pentru un alt seminar, doar că într-un regim mai pasiv. Dintr-o dată se deschide ușa și ne pomenim cu Domnul Vasile în prag, strigând: „Imediat în cabinetul de anatomie! Imediat!”

Deci imaginați-vă, el a considerat că este necesar să vină acasă la studenți, și nu la cămin dar la apartament, pentru a-i stimula. Își făcea griji pentru cunoștințele și performanțele noastre, dar și pentru bursa noastră.

Și ce bursă primeați pe atunci? Pentru ce ajungea aceasta?

Nu pot să spun că primeam o bursă mare, doar 45 de ruble, însă era de ajuns pentru o mâncare cât de cât bună. Însă aceasta era bursa minimă. Uneori mă ajutau părinții, care îmi trimiteau o dată la câteva luni 20 de ruble. Conștientizam faptul că nu le este deloc ușor, astfel după cursul III am început să lucrez asistent medical în cadrul Spitalului Republican de Psihiatrie. Acest post de muncă era indiscutabil unul de mare ajutor. Pe parcursul ultimilor 3 ani aveam și un salariu de 60 de ruble, astfel împreună cu bursa, aveam la sfârșit de lună 105 ruble. Pe atunci acesta fiind salariul unui medic.

În momentul în care am finalizat universitatea și am început să lucrez, în 1980, primul meu salariu de medic era de 90 de ruble, deci mai puțin decât câștigam până atunci. Țin minte că m-am indispus, însă soacra mea m-a susținut și îmi zicea că o să fie timpuri mai bune.

Reiese că erați deja însurat când ați absolvit?

Da, nunta noastră a avut loc pe 1 septembrie 1979. Tot în acest an soția a fost admisă la universitate de medicină. Dar din cauza nunții aceasta a fost nevoită să chiulească primele ore, deci a mers la universitate deja pe 2 septembrie.

A fost dragoste la prima vedere. Ne-am întâlnit din coincidenţă în oraș, fiind în același autobuz. Astfel am făcut cunoștință, am început să fim împreună și ne-am căsătorit.

Ați influențat oarecum decizia sa de a merge la universitatea de medicină?

Nu, eu nu am avut nicio legătură cu alegerea ei. A mers la medicină fiind îndrumată de către părinții săi.

Povestiți-ne despre viața profesională după absolvire.

După absolvire am început să profesez la Spitalul Municipal nr.1, activând acolo din 1980 până în 1985. Primii mei mentori au fost Zinaida Gorbușina și Eugenia Ghenceva, niște femei minunate și chirurgi de excepție.

Dar în tot acest timp doream ceva mai mult, o evoluție profesională. Am depus documentele la diverse instituții pentru a-mi continua studiile. Am depus și la secundariatul lui Buracovschi, vroiam să devin chirurg cardiolog. Din păcate sau din fericire am fost refuzat, însă cei cu care am avut ocazia să comunic la Ministerul Sănătății deja știau de aspirațiile mele, iar când s-a ivit ocazia să merg la Harcov, pentru continuarea studiilor într-un secundariat clinic special, am acceptat fără a sta pe gânduri. Mai ales că după finalizarea acestuia, ți se propunea să pleci peste hotare, iar pe atunci acest lucru era în primul rând prestigios, iar în al doilea rând era bine plătit. În Uniunea Sovietică erau câteva astfel de centre, care pregăteau specialiștii pentru munca în străinătate. Mie mi s-a propus Harcov. Deci din luna octombrie a anului 1985 până în octombrie 1987, împreună cu soția ne-am pomenit într-un oraș străin pentru noi, undeam retrăit anii de studenție.

În perioada studiilor la Harcov am trăit la cămin, iar după o perioada locuită în propriul apartament în Chișinău, nu era foarte confortabil, însă eram gata să facem față.

La Harkov, am fost antrenat sub îndrumarea lui Vladimir Lupalțev. Acesta era un chirurg ucrainean foarte respectat, un discipol de a lui Șalimov, la acel moment unul din cei mai renumiți chirurgi din Uniunea Sovietică.

Am studiat împreună și cu alți compatrioți, precum medicul ginecolog Petru Nedelciuc, medicul pediatru Petru Moscalu, Ivan Onofrienco, acum medic șef adjunct la Spitalul de Urgență etc.

În ce consta această pregătire specială?

Deci se acorda o atenție deosebită celor mai des întâlnite patologii ale țării unde trebuie să pleci dar și studierea limbii acestei țări. Eu am învățat limba franceză și mă pregăteam să merg în Cambodgia – țară din Uniunea Sovietică.

A fost alegerea dumneavoastră sau statul v-a propus această destinație?

Cambodgia nu a fost alegerea mea. Era un stat nepotrivit pentru noi atât după climă, persista o căldură teribilă, cât și după situația geo-politică, aflându-se într-un război. Trebuie să recunosc că eram mulțumit și de această propunere, deoarece calea până la ea a fost anevoioasă.

Cum v-a întâmpinat Cambodgia? Cât timp ați locuit acolo? Presupun că între timp au fost multe lucruri interesante.

În primul rând era multă muncă, o mulțime de dificultăți, dar sigur că au existat și momente interesante. Împreună cu soția, timp de aproximativ 3 ani, din 1988 până în 1991 am locuit în capitala țării – Phnom Penh. În tot acest timp, după 2 ani de la sosirea în Cambodgia, am fost o singură dată în concediu acasă. Sunt fericit că soția a fost alături de mine, fără ea mi-ar fi fost mult mai greu. Am avut o viață plină de evenimente, eram nevoit să lucrez foarte mult, dar mă puteam baza pe sprijinul ei necondiţionat. În plus ea avea grijă de casă, gătea pentru noi, iar acest lucru necesita multă dedicare. Cea mai mare parte a produselor le cumpăram din piață, însă tratarea și prelucrarea lor necesitau o deosebită atenție, deoarece în acea regiune erau o mulțime de infecții și o căldură teribilă. Mulțumită soției mele, spre deosebire de ceilalți specialiști, niciodată nu am suferit de boli „locale” cum ar fi malarie, dizenterie etc.

Am lucrat în calitate de chirurg consultant la spitalul din Cambodgia Sovietică. Acest spital a fost construit de către Uniunea Sovietică, apoi a fost restaurat în mod repetat după distrugerile din timpul războiului. Împreună cu mine, în spital mai erau aproximativ 40 de medici din toate republicile Uniunii Sovietice. Era foarte mult de lucru. Spitalul era mare, avea diverse secții și departamente. De exemplu, în secția chirurgie erau 50 de paturi pentru pacienții chirurgicali și alte 10 paturi pentru neurochirurgie. Chirurgia pediatrică la fel beneficia de 25 de paturi. Lucrul era în plină desfășurare, ca pe front. Mai mult decât atât, pe lângă pacienții obișnuiți, în secțiile chirurgie a oricărui spital, erau mereu o mulțime de răniți, mai ales că existau diverse tipuri de răni.

Însă sarcina noastră principală, a specialiștilor veniți în Cambodgia era de a pregăti cadrele locale. Eu trebuia în special să „educ” medicii chirurgi. În timpul șederii mele în țară am pregătit 4 chirurgi, fiecare din ei fiind capabil să mă înlocuiască la momentul respectiv.

Apropo în Cambodgia au fost trimiși nu doar specialiști din sistemul sănătății, dar și din alte domenii. În acei ani în țară era o devastare totală, războiul a ținut mai mult de 20 de ani, din acest motiv existau probleme în toate structurile.

Țineți legătura cu cineva din persoanele cu care ați făcut cunoștință în Cambodgia?

Prima perioadă mai comunicam cu ei, însă treptat fiecare a mers pe drumul său. Cel mai mult am păstrat legătura cu un chirurg din Lugansk, însă din cauza luptelor din Ucraina, am pierdut legătura și cu el.

Din păcate mulți dintre prietenii care erau cu mine în Cambodgia, nu mai sunt în viață, cum ar fi neurochirurgul Eugenia Tofanichi.

Cum a decurs parcursul vieții după ce ați revenit din Cambodgia?

Înainte de deplasare, în 1987, m-am angajat la SCM „Sfânta Treime” secția chirurgie, pe atunci Spitalul nr.3, unde am revenit peste ani. Astfel în toamna acestui an, voi avea 30 de ani din momentul în care am fost angajat aici. La început lucram la secția chirurgie urgentă, după care am fost stagiar la secția Chirurgie 1, iar din 2005 am devenit șeful acestei secții.

Cum ați decis să deveniți anume medic chirurg? Este considerată într-o oarecare măsură o specialitate de elită a medicinei? A fost o simplă coincidență sau era o decizie luată încă în studenție?

Atunci când eram student, mi-am dorit ceva interesant, iar la un moment dat am înțeles că de fapt chirurgia este exact ceea de ce am nevoie. Din acest motiv, când a avut loc repartizarea pe specialități la universitate, am ales chirurgia, și nu regret această decizie până în prezent.

Referitor la „elită” este discutabil. Să salvezi vieți este un lucru nobil. Dar în ce constă elita? Oare salariul chirurgilor este mai mare decât a celorlalți medici? Sau ziua de lucru e mai mică?

Dimpotrivă. Avem și o responsabilitatea enormă, deoarece suntem nevoiți să luăm decizii importante într-o clipă, mai mult decât atât, uneori de decizia noastră depinde viața unei persoane.

Nu mă plâng de dificultățile întâlnite și nicidecum de profesie, eu am ales-o și mereu m-am descurcat cu ea și încă mă descurc. Dar aș dori foarte mult chirurgii să poată să se ocupe doar cu chirurgia și să primească un salariu decent. Pentru ca tinerii chirurgi și nu doar cei tineri, să nu fie nevoiți să caute și alte surse de venit pentru a-și putea întreține familia. Deci vreau să accentuez că nu mă plâng, nu pot să zic că medicii chirurgi trăiesc mai greu decât alți cetățeni ai țării. Însă fiți de acord că nu este destul de normal ca un barman să primească 10.000 de lei iar un medic chirurg 5.000 de lei

Probabil că ați avut o mulțime de evenimente interesante, care a fost cel mai memorabil? Poate o viață salvată?

Pe parcursul anilor, au existat diverse cazuri. Nici nu pot să mai număr viețile salvate. Acum însă îmi amintesc cum am salvat viața unui copil. În 1980, pe când aveam 23 de ani, m-am îmbolnăvit foarte tare, aveam hemoragii gastrice. După un tratament de bază, am mers pentru o recuperare completă în orașul Essentuki pentru a bea ape minerale caucaziene. Și uite că trecând odată pe lângă un havuz, am văzut un copil pe marginea acestuia. Când am mai aruncat o privire în direcția lui, practic peste 3 secunde, am observat că băiatul nu mai este acolo. Acesta s-a împiedicat și a căzut în havuz. În jur nu era nici un om. Eu imediat am alergat, l-am prins și l-am scos din apă, și totul a fost bine Slavă Domnului.

Este ceva memorabil, dar am vrea să știm un caz din practica medicală.

Îmi amintesc un caz pe care l-am avut la chirurgie urgentă, în anul 1997. Într-o duminică, după o tură foarte grea, au adus o femeie cu plagă la inimă. S-a adeverit că ea şi concubinul său au sărbătorit un eveniment toată noaptea, iar spre dimineață în urma unor divergențe acesta a înjunghiat-o în inimă. Până la acel moment niciodată nu am fost nevoit să fac o intervenție chirurgicală la inimă. Dar nu puteam tărăgăna, trebuia să acționăm imediat, ceea ce am și făcut. Am deschis cutia toracică, am găsit plaga, am cusut și totul s-a terminat cu bine, femeia s-a recuperat. Însă trebuie să remarc că după astfel de răni, foarte puțini oameni supraviețuiesc – poate apărea infarctul, insuficiența cardiacă etc.

Dar în Cambodgia nu ați întâlnit nici un caz interesant?

Odată, trebuia să acord ajutor unei doamne, care a suferit o fractură deschisă. Aceasta s-a împiedicat, în timp ce cobora din barcă pe malul oceanului pentru a se bronza. Și apropo era un caz complicat, mai ales că nu sunt specializat în traumatologie și nici nu aveam instrumentele necesare. Dar noi am găsit o sârmă, am sterilizat-o, am fixat-o, am efectuat totul în cel mai bun mod posibil, după care am transferat pacientul la Vladivostok.

Deci pentru a ajunge la fața locului trebuia să zburăm cu elicopterul. Iar pe parcursul zborului am observat în diverse locuri fum, ceea ce însemna că acolo au loc conflicte militare.

Atunci când ni s-a propus să zburăm spre ocean pentru a ne odihni și bronza, cu un elicopter în trecere, eu am refuzat, chiar dacă îmi doream mult asta. Un general cu un grup de consilieri militari trebuiau să zboare cu elicopterul în interesul lor. Mai târziu însă, s-a adeverit că am făcut alegerea corectă. Deoarece la cârmă se afla un pilot care nu avea suficientă experiență: fie că acesta nu a respectat traseul, fie nu zbura la înălțimea potrivită. Cert este faptul că s-a tras în acest elicopter, Generalul fiind rănit la umăr. Singurul meu gând atunci era: „Bine că am refuzat”.

Probabil că și familia dumneavoastră s-a bucurat.

 

Desigur, cum altfel. În general familia este cea mai mare realizare a mea. Așa s-a întâmplat că avem un singur fiu, Adrian. El s-a născut pe 5 ianuarie 1981, când soția încă învăța la universitate. A fost destul de dificil să combine studiile cu creșterea copilului. După care am plecat în deplasarea din Cambodgia, iar mai apoi credeam deja că diferența dintre copiii o să fie prea mare. Însă acum am un nepoțel Victor – 14 ani și nepoțica Ana-Maria care are 11 ani.

 

Fiul nu a dorit niciodată să aleagă calea părinților? Sau nepoții?

Fiul nu a vrut să meargă la medicină. El a absolvit Universitatea Tehnică și acum este implicat în afaceri. Nepoții tot nu au asemenea dorință la moment. Cred că ei nu sunt suficienți de maturi pentru a lua astfel de decizii. De curând i-am organizat nepoțelului o excursie prin spitalul nostru, pentru a-și extinde orizonturile. El a început recent să studieze fizica și am vrut cu exemplul noilor noastre aparate, cum ar fi: tomograful computerizat, angiograful, ecograful etc. să îi arăt cum se aplică legile fizicii în practică, în viața cotidiană. Se pare că i-a plăcut, poate va prezenta interes și în continuare în această direcție.

Pentru a rezuma discuția noastră, vreau să îmi spuneți dacă a-ți avea posibilitatea să schimbați ceva în viața dumneavoastră, ce a-ți schimba?

Probabil nimic. Am o familie minunată, pe care o iubesc și o apreciez mult. Pe parcursul vieții am avut ocazia să întâlnesc și să lucrez cu oameni diferiți, atât din țară cât și de peste hotarele ei: academicianul Constantin Țâbârnă, profesorul Enio Banchini din Italia și mulți alții. Am avut multe de învăţat de la ei în această profesie, iar eu am încercat să iau pe deplin aceste cunoștințe.

Sunt fericit fiindcă am ales profesia corectă, chirurgia. Însă altfel probabil nici nu era posibil. Nu poți face nimic pe jumătate, nu poți trăi cu puţină intensitate.